RSS

Parintele DANIIL TUDOR

Sfântul de pe Rarau: Părintele DANIIL TUDOR

– in evocarea staretului Ioan Larion –

In fiecare Ajun al Craciunului, parintele Ioan Larion, staretul Manastirii Sihastria Raraului, se inchide in chilia sa si se roaga timp mai indelungat. 24 decembrie e ziua in care s-a nascut ieroschimonahul Daniil Tudor, cel mai iubit dintre duhovnicii sai.
Ziua mortii nu se va sti niciodata. Locul mortii, o groapa comuna, anonima, undeva prin codrii Aiudului, in apropierea celei mai crunte inchisori comuniste… Evocarea anilor de staretie la Rarau (1954-1958) a acestui mare duhovnic, carturar si martir crestin, capata astazi valoare de document.
Pasirea in Rai
“Eu am intrat ca frate la Manastirea Chiril (din partea de miazazi a Raraului) pe cand aveam 24 de ani, dupa ce am terminat liceul, armata si scoala de aviatie. Ieroschimonahul Daniil Tudor m-a imbracat rasofor, el m-a inaltat in prima treapta a calugariei. Sunt singurul ramas in viata dintre toti cei care l-au cunoscut in anii cat a stat la Rarau, iar acesti trei ani au fost, fara exagerare, cei mai fericiti ani din viata mea. De altfel, ei parca nici nu-s facuti din zile si nopti, din saptamani si luni, parca-s facuti numai din clipe, din clipe alese, de mare traire duhovniceasca, petrecute in preajma acestui om pe care eu il socot un sfant. Imi amintesc, de pilda, dimineata in care am pasit intaia oara pe poarta manastirii, nestiutor in cele bisericesti, tinand in mana o valijoara ostaseasca din lemn, si dupa cativa pasi am ramas asa, incremenit, naucit de cele pe care le vedeam. In curtea aceea se simtea un neinchipuit duh de pace! Un duh de pace, da, o randuiala sfanta, statornicita de carmuitorul obstii. Vedeam calugari tineri, de 16-17 ani, cu metaniile in mana, tacuti si senini precum sfintii; cand se intalneau doi frati prin curtea manastirii, se inchinau unul in fata celuilalt de fiecare data, de fiecare data isi ziceau <<blagosloviti>>, cu asa o evlavie si respect, incat ma gandeam ca nici in Rai oamenii nu se pot intelege atat de bine unii cu altii. In rastimpuri, fratii se opreau din muncit, se puneau in genunchi si se rugau chiar acolo, sub cerul liber. Aveam sa aflu ca asta e una din ascultarile date de staret: in manastirea de la Chiril nu se muncea niciodata o ora neintrerupta. O jumatate de ora munceai, o jumatate de ora trebuia sa citesti sau sa te rogi. Fiecare calugar avea mataniile la brau si o traistuta din lana, pusa pe dupa cap, piezis, in care obligatoriu purta o carte de rugaciuni. Ii vedeai chiar si pe monahii ciobani in varf de munte, ingenuncheati intre oi, cu palmele inclestate de ruga. Asa umbla si staretul, imbracat modest, ca un simplu monah. Rugaciune, rugaciune neintrerupta, asta era singurul lui indemn. Eu am trecut in viata mea pe la multe manastiri, dar asa o pace nu am aflat nicaieri, nici pe departe. O asemenea atmosfera nu cred ca intalnesti azi nici in marile lavre athonite.
Portret de sfant
Cand l-am cunoscut eu, parintele Daniil avea peste 60 de ani si, chiar daca avea, asa, ca mine, barba alba, parul alb, era un barbat foarte frumos, puternic ca un flacau de douazeci de ani, roscovan la fata, cu fruntea mereu ridicata, ochii caprui si sticlosi, niste ochi care scanteiau parca de-o severitate nerostita. Cand se uita la tine, te simteai mic si pacatos. Auzisem ca avea o cultura de savant in multe domenii – de la filosofie, pictura si teologie pana la cele mai riguroase stiinte -, ca jos, in lume, avea ca prieteni doar ministri, generali, scriitori, profesori universitari si, deseori, toti acestia se temeau sa deschida gura in fata lui, caci era un partener foarte incomod de discutii, care te eclipsa cu stiinta lui, un om aprig, necrutator cu diletantii, cu cei neinformati, dar si cu cei care nu-i impartaseau parerile. Aici insa, in manastire, devenea cu totul alt om. Inca de cand l-am vazut prima data, parca o voce mi-a soptit asa, la ureche, ca am in fata un om ceresc. Va marturisesc ca adesea, privindu-l, imi venea sa ma aplec sa sarut urma pe care piciorul lui o lasa pe pamant. Parca plutea printre noi, tacut si interiorizat, nu era deloc vorbaret si taios, ca in cercurile lui de intelectuali. Traia retras, era un monah asa-zis <<de chilie>>, toata noaptea la fereastra odaitei sale vedeam lumina. Daca dormea o ora- doua pe noapte, dar nici asta nu putea fi numit somn. Avea mereu Rugaciunea lui Iisus in suflet si un om care are aceasta rugaciune dobandeste trezvia! Asadar, chiar si atunci cand dormea, parintele era treaz, avea trezvie, era vazator cu duhul. Uneori, cand ne incercau ispitele, veneam noaptea catre chilia lui, umblam desculti si calcam pe iarba, picioarele noastre nu puteau face nici un zgomot, el era dincolo de o usa dubla, cu fereastra in partea cealalta, insa cand ajungeam aproape, auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga: <<Ce-i, frate Ioane? Ce-i, fiule?>>. Ne simtea in duh ca venim, iesea in prag si ne zambea. Chilia lui era saracacioasa, cu un pat tare, calugaresc, o masa de lucru si un scaun, iar de jur-imprejur numai carti, peste 7000 de volume, multe din ele carti rare, alese pe spranceana din vasta sa biblioteca de la Bucuresti. Avea mare evlavie la Sfantul Ioan Bogoslovul, purta mereu cu el si o veche icoana a Rugului Aprins, careia ii dadea interpretari complicate. Stia sase limbi la perfectie, toata noaptea se ruga, citea enorm si scria, scria permanent, aici le dau dreptate celor care spuneau ca nu poate gandi decat cu creionul in mana. Il surprindeam uneori chiar si in altar, atunci medita foarte adanc, notandu-si gandurile pe cate un petic de hartie. Doar in cei trei ani cat a stat la Rarau cred c-a umplut mii de file de manuscris, acatiste, poeme filocalice, toate au fost ridicate cu bratul de securisti atunci cand l-au arestat, apoi arse.
Binecuvantare pentru fragi
Iar cand intra in biserica, pur si simplu se schimba atmosfera. Va spun, de multe ori il vedeam pasind in pridvor si deodata simteam cum aerul dinauntru se incalzeste. Cantand din altar, glasul lui ne tinea de frig, de foame si de sete. Era un aprig postitor si rugator, un staret care tinea cu strasnicie adevaratele randuieli ale unei chinovii ortodoxe. De pilda, noi, fratii, trebuia sa cerem binecuvantare ca sa putem manca fragi de pe munte, iar in duminici, chiar daca mancam fragi sau zmeura prin paduri, n-aveam voie sa aducem nici o bobita in manastire, ca sa nu facem ispita. Stiam ca parintele Daniil a stat trei ani de zile sihastru la Rapa Coroiului, undeva pe langa Manastirea Sihastria Neamtului, pastrand juramantul tacerii, mancand numai o data-n saptamana ciuperci crude. Aici, pe Rarau, manca de doua ori in saptamana, doar sambata si duminica. Atat! Cinci zile pe saptamana nu manca, se ruga neincetat, tinea toate slujbele si predica dupa fiecare slujba. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare data in trapeza, ne privea pe noi cum mancam, chiar daca el nu lua nici o faramitura. Inainte de fiecare masa, un frate citea din Cartea Sfanta sau o anumita rugaciune, apoi cu totii mancam in tacere, iar la sfarsit el ne explica, facea comentarii impreuna cu toata obstea pe marginea celor citite. Vorba ii era blanda dar hotarata, in fata noastra nu rostea o vorba mai mult decat se cuvenea. Impulsiv era doar cu cei de afara, cu ateii, cu cei care voiau sa-i tulbure viata inchinata lui Hristos. Tin minte ca odata, in manastire au venit cativa delegati ai Comitetului Central al P.C.R., erau oameni de stiinta, experti in filosofie, sociologie, in materialism dialectic, trimisi special sa-l “converteasca” pe staretul nostru. Doua ore au stat in chilia lui si au vorbit. Dupa doua ore, au inceput sa se auda strigatele nervoase ale staretului si noi credeam cu totii ca gata, o sa-l aresteze. Dupa inca o ora, ieseau savantii. Se duceau in biserica, faceau matanii, se inchinau la icoana Maicii Domnului, o sarutau si ieseau facand cruce. Iar cand ajungeau la clopotnita se mai intorceau o data si-si mai faceau cruce, de doua-trei ori…
Juramantul calcat
Despre sine, staretul vorbea foarte putin, si asta numai atunci cand experientele sale de viata ne-ar fi putut fi de folos noua, calugarilor. De pilda, atunci cand ne invata cum trebuie sa ne rugam si ce inseamna Rugaciunea Inimii, amintea adesea despre puternica lui experienta mistica pe care a trait-o la muntele Athos, acolo unde viata i se schimbase pe de-a-ntregul. Ascultam cu totii inmarmuriti prin cate a putut sa treaca acest om care fusese bogat, putred de bogat, avusese sute de hectare de pamant si doua blocuri uriase in centrul Bucurestiului, care fusese marinar si pilot de performanta, care se desfatase cu toate placerile lumesti, mare cuceritor de femei, casatorit de trei ori, gazetar zeflemist, amator de petreceri selecte, de calatorii costisitoare prin intreaga lume, care citise biblioteci intregi, care trecuse, asadar, prin toate experientele posibile ale lumii <<de afara>>, si ne intrebam cu uimire cum se poate ca el sa fie sfantul din fata noastra, daca e omeneste posibil ca un muritor sa isi schimbe atat de radical destinul. In anul 1929, parintele Daniil – Alexandru Teodorescu dupa numele sau de mirean, Sandu Tudor, dupa cel de gazetar – facuse o calatorie cu avionul proprietate personala la muntele Athos. Acolo avea sa se converteasca la credinta. Acolo avea sa treaca pe la toate manastirile cele mari, avea sa participe la slujbe puternice, de noapte, acolo avea sa primeasca cuvantul de folos al unor mari duhovnici, precum Iosif Athonitul sau schimonahul Elisei, acolo avea sa i se vorbeasca pentru prima data despre Rugaciunea Inimii. Desi venise la Sfantul Munte doar pentru o scurta excursie, a ramas trei luni. Ne-a povestit si noua o intamplare din Athos, de la o priveghere de toata noaptea. Apucaturile nu si le schimbase, inca umbla pedant si mandru, se barbierea in fiecare dimineata, ajungea chiar sa se incinga in aprinse discutii teologice cu monahii athoniti. Pana in acea noapte, cand, in mijlocul slujbei, s-a auzit strigat de un calugar batran, care se rezema cu bratele intr-o carja schimniceasca: <<Omule, de ce iti dai tu barba la gunoi? De ce arunci la gunoi chipul lui Hristos?… >>. Ne- a zis ca toata noaptea aceea, in timpul slujbei, a stat si s-a gandit la viata lui, la toate pacatele pe care le-a facut el in lume si cand s-a intors la Bucuresti, s-a intors cu barba. Nu s-a tinut insa si de juramantul facut atunci, ca odata cu intoarcerea in Romania sa renunte la cele lumesti si sa imbrace haina monahala. Dar intr-o zi s-a petrecut minunea: plimbandu-se cu avionul sau deasupra Bucurestiului si facand o acrobatie riscanta, s-a prabusit de la 2000 de metri, sub privirile inmarmurite ale celor care-l asteptau. Si inainte ca aparatul sa se striveasca de pamant, Sandu Tudor a mai apucat sa strige, din tot sufletul sau pacatos: <<Iarta-ma, Dumnezeul meu, c-am fagaduit si n-am implinit! Daca scap cu viata, acum plec la manastire!>>. Avionul s-a facut praf, zob. Iar parintele Daniil a iesit din mormanul de sfaramaturi intreg, fara nici macar o zgarietura. Cazul a facut mare valva in presa vremii. Prietenii s-au repezit sa-l ajute, dar el le-a facut semn ca nu. Nici nu s-a mai dus pe acasa, sa-si ia ramas bun. S-a dus direct la Manastirea Antim, si-a vandut unul dintre cele doua blocuri, pamantul, masinile luxoase si a reparat o sumedenie de biserici din Bucuresti, distruse dupa razboi si dupa cutremurul din ’40. De acum inainte, calea lui va fi spre Hristos. Cat despre miscarea Rugului Aprins, despre intalnirile lui cu scriitorii vremii, despre anturajele bucurestene de intelectuali, noua, calugarilor, ne-a povestit prea putin.
Miracolul de fiecare zi
Va inchipuiti deci cum era la Manastirea Chiril, ce manastire era asta, care avea intre zidurile ei aceste doua nepretuite comori: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului si omul ceresc numit Daniil Tudor. Fiecare din fratii manastirii a fost partas la minunile savarsite de staretul nostru prin rugaciune la icoana sfanta. Se intamplau minuni tari, dar cu care aproape ne obisnuisem, fiindca nu exista rugaciune adevarata care sa nu se implineasca. Tin minte, de pilda, ca odata nu aveam in manastire ce sa mancam. Nimic, nici macar faina. Dupa doua saptamani, staretul ne spune: <<Nu va ingrijorati, fratilor! Haideti s-o rugam pe Maica Domnului…>>. Si am facut slujba si parintele Daniil o mers in genunchi inaintea icoanei si, cum s-au terminat cantarile, am vazut cu totii la poarta o caruta venita din satul Chiril, incarcata cu faina, cartofi, fasole, cu ulei, cu zahar, cu de toate. Intamplari de acest fel au fost multe. Ne simteam mereu ocrotiti de acest parinte bun al nostru, de icoana din biserica, traiam cu totii parca intr-un vis, un vis in care miracolele divine coboara prin oameni, un vis care voiam sa nu se sfarseasca niciodata… Staretul ne salva de la rataciri, ne salva de la moarte. Odata, m-a trimis sa-l aduc inapoi in manastire pe un frate bolnav de la Vaslui, fratele Spiridon Roiu. Suferea de o boala mortala, de inima, din spital doctorii l-au trimis acasa, sa moara. L-am gasit intins in pat, cu mainile pe piept, rasufla cumplit de greu, spunea ca abia daca poate face cativa pasi prin odaie. L-am adus in brate, am urcat muntele purtandu-l in spinare, in plina iarna. Cand l-a vazut asa slab si galbejit, staretul n-a fost deloc induiosat. L-a pus la posturi si la munci, la carat lemne cu bratul, l-a pus sa se bucure de natura si de viata, iar dupa numai cateva luni, fratele Spiridon n-a mai fost bolnav. La fel, fratele Nicolae Craciun. A stat doi ani pe Rarau, s-a imbolnavit foarte grav de plamani si a plecat fara binecuvantare la un spital bucurestean. Staretul l-a adus el insusi inapoi de la Bucuresti, era numai pielea si osul, cu trupul zbarcit, abia statea pe picioare. Se ruga fratele: <<Prea Cuvioase, fa-mi o gaina, doctorii mi-o zis sa beau supa de carne, ca altfel ma prapadesc!…>>. Dar parintele Daniil i-o taia mereu: <<Cand traiesti la manastire, n-ai nevoie de gaini fripte!>>. La noi se tinea post desavarsit tot anul, ca in asezarile isihaste din Sfantul Munte. Si va spun pe Dumnezeul meu, muncind, postind, respirand aerul tare al muntelui, rugandu-se la Maica Domnului, fratele se ingrasa. Dupa un an si ceva, cand s-a dus la un spital de boli pulmonare din Craiova, unde fusese internat prima data, doctorul nu l-a mai recunoscut. De boala, nici urma. Dar daca veni vorba de vindecari, cel mai puternic mi-a ramas in amintire un monah de bastina din Timisoara, unul Silvestru Sustrean. El era seful stranei, el ne tinea isonul, el era singurul cantaret al intregii obsti. Avea un glas de inger si multa evlavie la Maica Domnului. Ei bine, intr-o zi a ramas surd si mut. Deodata!
Mergeam spre biserica, era usa inchisa si el ne-a scris pe o bucata de hartie: <<Nu mai pot vorbi. Nu aud. Deschideti.>>. Nici medicii, nici preotii exorcisti, zdravenele Masluri savarsite la Suceava n-au putut sa-l tamaduiasca. A ramas surdo-mut sapte luni. Intr-o dimineata, staretul i-a zis: <<Vei vorbi!>>. Seara, la pavecernita, monahul negraitor statea ingenuncheat in fata icoanei facatoare de minuni, fratii cantau la strana si exact cand slujba a ajuns la rugaciunea Maicii Domnului, <<Nepatata, neintinata, fara prihana preacurata Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, Stapana…>>, parintele Silvestru a facut trei cruci in fata icoanei, i-a smuls Ceaslovul din mana unui frate si le-a facut tuturor semn cu mana ca el citeste. A tusit de cateva ori si a inceput sa citeasca si sa cante, c-un glas subtire, mult mai frumos decat il avea inainte. Toate acestea le-am vazut cu ochii, asemenea miracole s-au petrecut cu toti vietuitorii obstii, chiar si cu mine insumi. Eu eram tanar, ravnitor si prost: voiam pe atunci sa ma impartasesc mai des, macar o data in saptamana. Randuiala Raraului prevedea o data-n luna, impartasanie cu toata obstea, insa mie mi se parea prea rar. Din pricina asta, am vrut sa parasesc manastirea. Odata, pe cand staretul era plecat la Bucuresti, la intalnirile lui cu studentii, unul dintre parinti mi-a spus sa fac patruzeci de paraclise cu post la Maica Domnului si Ea va hotari daca e bine sa plec sau nu. Am coborat in Campulung, la casa parinteasca. Era iarna, era Anul Nou, eu am urcat la etaj, in ultima camera, ca sa nu ma tulbure nimeni in rugaciune. A doua zi am ramas tot in aceeasi odaie, ajunsesem cu cititul la al treizecilea paraclis. Staretul, vazator cu duhul, a ajuns cu trenul dimineata in Campulung si, chiar daca n-avea de unde sa-mi stie adresa, a venit direct acasa la mine, mi-a salutat parintii, care munceau in curte, a urcat pe scari si a intrat in camera unde tocmai terminam de citit ultimele file de paraclis, spunandu-mi: <<Hai, fiule, inapoi la manastire!…>>. <<Hai, fiule, inapoi la manastire!…>>. Ce-ti poti dori mai mult de la viata? Ce poti dori mai mult decat s-auzi acest indemn profetic de la un atat de mare pastor de suflete? Cand parintele Daniil a fost arestat, eu eram deja plecat departe, prin Ardeal, el se afla la Bucuresti, in casa scriitorului Alexandru Mironescu. Multi dintre cei care l-au cunoscut in temnita spuneau ca si-a prevestit moartea. Cat despre mine, eu nu m-as mira deloc daca prin imprejurimile Aiudului se vor gasi vreodata sfinte moaste…
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: